Teniși, blugi și hanorac

De fiecare dată când făceam duș, mă simțeam în elementul meu. Priveam fundul căzii, dar nu-mi vedeam picioarele de burtă. De la boxele așezate strategic în cele 4 colțuri ale sufrageriei, îl auzeam pe Bukowski recitând ”Roll the dice”. Pe fundal era o linie melodica hipnotizantă, iar înainte de final o ambulanță trecu cu sirenele pornite prin fața blocului.

Am ieșit din duș. Mai devreme sor’mea plecase în oraș și i-am zis să caute bani în birou dacă are nevoie, dar n-a găsit nimic, iar în urmă a lăsat o mizerie de nedescris, printre care și o scrisoare de la Maria. Încă se mai practică asemenea obiceiuri printre romanticii incurabili.

Am tras niște pantofi, un costum și un palton. Am luat traista cu agenzile și niște cărți și dus am fost la bibliotecă. Întotdeauna mi-a plăcut metafora din spatele Spiralei. La subsol sunt cluburile de noapte. Locul unde bălțile nu se usucă niciodată, iar chiștoacele nu dispar de pe jos. Mirosul de drog se simte în aer mai dens ca oxigenul. Urcând spirala aerul se rarefiază, iar lumina candelabrelor scoate în evidență tablourile de pe pereți, anunțurile cu diverse activități culturale, geamurile bibliotecii și ale sălii de lectură. Speram să mă întâlnesc cu Maria cum făceam de obicei, dar am citit despre viața lui Churchil până la ora 8 când s-a închis biblioteca.

A mai trecut o lună în care am început să mă resemnez cu despărțirea, deși nu e normal pentru un tânăr. Acum e vârsta la care poate răsturna munții. Oricum nu cred că treci vreodată peste o despărțire, ci doar lași pe cineva să ia locul vacant, iar fostul, fosta coboară mai adânc în amintirea ta.

Poate am făcut mai bine că m-am resemnat, pentru că l-a puțin timp am cunoscut-o pe Elena. Pe Elena o urmăream de la începutul anului pe holurile școlii, defapt nu o urmăream, de multe ori ne întâlneam prin coincidențe. Bine, te întâlnești zilnic cu zeci de colegi prin coincidențe, dar noi ne căutam cu privirile pe holuri și asta se vedea. Ultima întâlnire de la Civila a pus capac. Îmi revenisem și la capitolul îmbrăcăminte. Purtam tot timpul costum, pantof și palton. Eu și George păream a fi decupați din anii 20 și inserați acolo.

Făceam schimb de priviri cu Elena, dar niciunul nu a zis nimic. Până la urmă mi-am terminat țigara și am plecat acasă. Tata mă luă în primire încă din pragul ușii.

-Nu te dezbrăca! Du-te, ia pâine, niște banane și un iaurt.

-Stai să mă schimb, că-s transpirat tot.

-Roiu, am zis!

Gata, șefu! Dus am fost. Am cumpărat tot ce mi-a zis, ajung acasă, unde iar mă ia la comenzi.

-Nu te dezbrăca! Mergem la spital!

-La cine?

-Iulia. S-a internat azi să-i facă analize pentru operația la inimă.

Iulia e o verișoară de la Hârlău ce urma să se căsătorească anul următor. Cât așteptam pe hol mi-am deschis facebook-ul și am văzut o cerere de prietenie. Era Elena. Am căutat prin poze, voiam să fiu sigur că ea e. Da! Scundă, cu părul negru, creț, ochii verzi, gura mică și obrajii pistruiați. Credeam că sunt pure coincidențe, dar cineva de sus îmi pregătea ceva frumos.

Dar nu m-am putut bucura prea mult de discuție căci am trimis doar un ”Salut!”, iar apoi a venit Iulia. Am vorbit una-alta, i-am spus despre faza cu Elena. Mi-a zis că ar trebui să vorbesc cu ea.

Asta am și făcut când am ajuns acasă. Am vorbit până spre dimineață.

Dimineață m-am întâlnit cu ea între etaje. Arătam ca două bufnițe. Era cu 2 trepte mai sus decât mine când ne-am oprit să vorbim, adicăă.. să comunicăm, adicăă, să ne sărutăm. A zâmbit, iar apoi a coborât scările în continuare spre secretariat. Când am ajuns pe etaj la mine, am dat nas în nas cu Maria.

-De ce-ți lucesc buzele?

-Pentru că nu-mi mai lucesc ochii, îi zic ridicând din sprâncene.

S-a întors și a fugit în clasă. Asta e. George privea visător pe geam.

-Ce-ai pățit man?

-Nu știu frate. Umbli cu atâtea fete, iar eu mă chinui cu una.

-Umblu cu atâtea pentru că nu le iubesc.

-Și asta nu te consumă?

-Ba da.

-Eu simt că degeaba mă îmbrac la costum și alea-alea.

-Alea-alea. Mișto vocabular de gentleman. Cavalerismul nu a murit. E doar o alegere de comportament a bărbaților. Dacă ar ridica mâna cu 10 centimetri mai sus decât ceea ce cred ei a fi locurile în care le place să fie atinse, atunci ar da de zonele erogene ale sufletului. O mână pe talie și una pe gât și ai lipit-o de tine cu superglue. Altă treabă, la fel cum femeile se machează, bărbații ar trebui să citească. E o simplă alegere, depinde ce vrei: zeițe sau fustițe.

În pauzele ce au urmat mă întâlneam cu Elena prin la fel de multe coincidențe. Niciunul dintre noi nu aveam minute sau mesaje. Era destul de amuzant. La finalul orelor am invitat-o să mergem la Veneția.

-Haide! E locul meu preferat din oraș.

-Trebuie să trec pe acasă întâi.

-Trecem, nu-i problemă.

Am ieșit din școală, din curtea școlii, iar la poartă Maria ne văzu țînându-ne de mână. Ridică nasul pe sus și merse mai departe. Super! Deci e afectată și geloasă, încă mai sunt șanse.

Am stat în bucătărie și am mâncat împreună. Deși apartamentul era în Tătărași, semâna perfect cu cel al Mariei, din Podu Roș. M-am uitat la ușă și mi-am adus aminte de când am făcut dragoste prima dată cu Maria. Eram în bucătărie și mâncam, iar pe fundal cânta Europa FM și uitându-ma la ușă am avut senzația că urmează să apară un copil.

-Nu glumi cu asta, mi-a zis.

-Am folosit protecție, nu-ți fă griji.

Dar era mai mult decât copilul în sine. Încolțea ideea formării unei familii, mă imaginam venind seara de la muncă și pregătindu-i cina, pentru ca ea avea să ajungă mai târziu după ce termina tura de gardă la spital. Și îmi plăcea ideea asta, dar acum mă întristează să știu că va fi doar o gagică din liceu.

Înapoi la Elena totuși. Am terminat de mâncat și ne-am echipat de drum. Primăvara dădea primele semne de viață lăsând pete de pământ ici și colo. Îmi era dor de locul acela. Am întins paltonul, m-am așezat turcește, iar Elena s-a pus în poala mea.

Aveam o imagine superbă. Părul pământiu vibra odată cu adierea vântului, iar ochii verzi prevesteau culoarea mugurilor de copaci. Am sărutat-o, iar când a deschis ochii doi trandafiri negri înfloriră instant. Începeam să mă îndrăgostesc, din nou, la dracu.

Și-a scos telefonul și am ascultat Rich Hill. Era o melodie care se chema Sarah pe care am asociat-o mult timp cu ea.

Am început să ne plimbăm spre ieșire, iar eu povesteam momentul în viitor.

-Pe aici se plimba scriitorul Chiperi Sorin Valentin cu iubita sa.

-Pardon! Aici se plimba Elena Minu cu un tânăr oarecare, te rog!

Avea atitudine. Mă atrăgea asta.

Într-un final a trebuit să plecăm. În câteva săptămâni a venit și ziua mea de naștere, majoratul. În afară de rude au mai venit doar Elena și George pentru că altcineva nu ar mai fi încăput în apartament. Era un amestec de petrecere în stil italian, la familia și o înmormântare. Tinerii dansau cum puteau prin sufrageria îngustă sau pe hol, iar babele plângeau prin dormitor. Bunicile, mă scuzați!

-Când ai crescut atâta? Parcă mai ieri erai de-o șchioapă?

-Când te-a luat maică-ta de la maternitate erai cât palma lui tac’tu. Oare s-o face ceva din el, se întreba? Și uite-l acum ce bărbat frumos e.

Da! Super! Pupăcelile bunicelor, dar măcat au început să curgă banii în portofelul primit cadou de la verii tatei.

După ce mi-au cântat cu toții ”Mulți ani trăiască!”, mama și Elena cu câte o cutie de tort închisă au intrat în mijlocul sufrageriei.

-Alege!

Mă uit la mama, mă uit la Elena și o aleg pe Elena. Desface cutia și ghici, ce? Era un tort. Mă uit la cutia mamei și o deschid. Super! O mămăligă rotundă și dodoloață sclipea în lumina becului. Fain!

Elena mi-a adus o carte ”Huliganii” de Eliade pe care am terminat-o în două zile. Mai târziu am aflat că bătrânul era născut în aceeași zi cu mine, mai degrabă invers. George nu mi-a adus nimic, dar asta era și-nțelegerea ca-ntre prieteni. Cu o parte din banii primiți am mers cu verișorii, sor’mea, Elena și George la teatru de improvizație în Arte, pe Săulescu. Trupa Idiot are spectacole acolo în fiecare Duminică, iar ceea ce apreciez la ei și la artiști în general e curajul de a ieși din mulțime, ca și cum i-ar face în ciudă lui Aristotel riscând să fie zei sau animale.

A trecut și majoratul, iar după o săptămână m-am despărțit de Elena. Simțeam că încep să mă atașez. Intram în mlaștină. Mă gândeam tot timpul la ea, dar nu ne mai vedeam la fel de coincidos, iar daca nu există cuvântul ăsta, îmi rezerv dreptul de a-l inventa.

După ce m-am despărțit de ea s-a întâmplat ceva minunat. Am văzut-o în curtea școlii îmbrăcată ca o lady. Nu am vocabularul necesar pentru a descrie, dar pot să spun că jumătate din liceu întorcea capul după ea, restul erau fete, iar sentimentele erau mixte. Din partea mea numai nobile pentru că nu te poți apropia de frumos cu vulgaritate fără să-l distrugi.

Deși era îmbrăcată foarte bine nu am vorbit cu ea. Mă căuta cu privirea pe holuri, dar eu o evitam. Mă-mbrăcasem din nou în teniși, blugi și hanorac.

Arta de a visa, legenda

Într-o noapte, zeilor li s-a făcut milă de oameni. Văzându-i umblând bezmetici prin neantul universului le-au dăruit simţurile. Dar oamenii erau încă în formă pură, iar ei produceau materie şi se stingeau ca stelele căzătoare, una dupa alta, iar atunci simţurile, simţindu-se inutile în faţa oamenilor, s-au întrunit în faţa zeilor să se plângă. ochiul a zis primul:
-Care e rolul meu?
-Tu, ochiule, vei împinge mâna omului spre a crea portrete ale sufletului, vei fi un maestru al iluziilor şi-l vei face să modeleze realitatea în culorile inimii sale.
Urechea asculta cu oftică şi grăi:
-Sunetul e unidimensional, nu-l pot observa din mai multe perspective.
-Tu, urecheo, vei face omul să simtă infinitul ce se scurge în fiecare secundă, îl vei ancora în prezentul continuu, iar el se va simţi independent ca parte dintr-un întreg.
Apoi a venit şi nasul:
-Sunt mii de mirosuri în lume, iar omul le emană pe cele mai urâte.
-De aceea nasule te vei strădui să înconjori omul într-un parfum asemenea miresmelor ce se ivesc din flori, iar el se va îmbălsăma în ele şi va călători cu imaginaţia în adâncul misterelor lumii.
Limba întrebă:
-Eu ce rol am? Oamenii mănâncă vrute şi nevrute?
-Tu, limbo, trebuie să-i înveţi să facă diferenţa între rafinament şi bombardament, trebuie să-l faci să aleagă cele mai fine gusturi pentru a se simţi împlinit.
Piela grăi tremurând:
-Eu sunt cel mai sensibil dintre toate simţurile, iar realitatea crudă mă răneşte zilnic.
-Pentru durerea ce o suporţi, vei îmbrăca sufletul şi-l vei proteja de intemperiile realităţii şi vei face uniunea între oameni. Orice piele de om se va atinge de altă piele de om, va uni sufletul celor doi.
Mintea se apropie iscoditoare:
-Dar eu?
-Tu? Tu nu eşti simţ. Tu eşti încununarea simţurilor. Prin tine vor vorbi zeii cu omul şi omul cu zeii.
Atunci toate simţurile au început să atace mintea, iar mintea se făcea din ce în ce mai mare doborând celelalte simţuri şi distrugând realitatea la care zeii munciserâ de la începutul timpului. Zeii s-au enervat şi au reconstruit lumea, omul si i-au oferit din nou simţurile, dar văzînd puterea şi curajul minţii s-au hotărît să-i ofere visarea.
-De fiecare dată când omul se va afla la ananghie, tu îl vei lăsa să viseze, iar noi îi vom turna înţelepciune în cuget, însă trebuie să laşi simţurile să te inunde, iar tu, prin arta de a visa, să le oferi la rândul lor artă, spre a hrăni sufletul cu iluzii, spre a-l face să simtă infinitul, spre a-l face să călătorească prin timp, spre a-l face să simtă gustul realitaţii şi spre a face sufletul să se simtă independent ca parte din întregul lumii. Vei face omul să se simtă nemuritor, în viaţa lui de muritor.
Mintea se întrebă nedumerită:
-Dar care este preţul acestui dar.
-Nouă ne oferi propria-ţi viaţă, iar omului nemurirea. Când am refăcut lumea, omului nu i-am mai putut oferi nemurirea, căci el a început să consume în loc să producă. Datoria ta este de a face omul să devină nemuritor prin creaţie.
Iar de atunci mintea trăieşte ca Sisif, urcând noaptea spre raiul visării bolovanul realităţii, urmărind cum lumina zilei îl împinge înapoi în iad.

Zeii priveau cu uimire cum mintea munceşte zi de zi, făcând omul mai zeu decat zeii.